26 iulie 1980. Cum a fost această zi pentru Larisa Popova?
Cu 3 ani înainte de Olimpiada de la Moscova 1980, Larisa Popova a devenit mamă. Șansele să urce din nou pe podium la Jocurile Olimpice, după argintul de la Montreal din 1976, nu erau foarte mari. Larisa slăbise 10 kg și i-a trebuit mult timp să revină la forma de altădată. Aproape doi ani a trebuit să demonstreze că poate să obțină rezultate frumoase. A făcut însă tot posibilul să reprezinte cu demnitate Moldova la turneul găzduit de Moscova.
După ce a trecut cu brio de seriile de calificări a venit ziua de 26 iulie. Ziua marii finale. A făcut tandem cu bielorusa Elena Hlopţeva în echipajul de canotaj academic – schif două vâsle. ”În această zi m-am trezit la 7 dimineața pentru a merge la încălzire. Eram colegă de cameră cu o altă reprezentată a echipei noastre. Cu Elena am discutat un pic doar la ora 8, în timpul mesei. Apoi, ne-am odihnit 30 de minute și am urcat în autocar pentru a merge la competiție. Am tăcut tot drumul. Trebuia să rămânem concentrate. Fiind cu 3 ani mai mare ca Elena înțelegeam că presiunea era pe mine. Nici antrenorul Iurii Vilkov nu a discutat prea mult cu noi. Doar ne-a montat pentru luptă. Înainte de start am trecut prin minte toate instrucțiunile antrenorului și am verificat cu mare atenție ambarcațiunea de mai multe ori. Întelegeam că orice detaliu contează”, a relatat Larisa Popova.
Cursa a început la ora 10:40. ”Era o concurența acerbă. Toți își doreau titlul de campioni olimpici. Am început tare cursa. Așa era tactica. Să dăm totul încă din start. Eram în față și dacă vedeam că se apropie o barcă de noi trăgeam și mai tare”, a continuat Larisa Popova.
Victoria a revenit cuplului Larisa Popova – Elena Hlopţeva. Ele au parcurs distanţa de 1.000 de metri în 3 minute 16,27 secunde, întrecând echipajele Germaniei de Est și României. ”La sfârșitul cursei, atunci când am realizat că am câștigat, Elena m-a tras cu forță de tricou, iar eu, istovită, m-am lăsat pe spate pentru a ne îmbrățișa. Atunci am șoptit ușurată: ”În sfârșit, totul s-a terminat.” Am înțeles că am ajuns acolo, unde am visat mulți ani de zile, am înțeles că trăiesc clipa sublimă a victoriei. Mă copleșeau emoții de nedescris. Îmi amintesc că am mai rămas pe apă în ambarcațiune încă vreo 20 de minute pînă a fi invitate la ceremonia de înmânare a medaliilor. În acest timp, am depănat amintirile despre întreg itinerariul meu sportiv. M-am gândit cu gratitudine la toți cei care m-au ajutat, la familia care m-a susținut necondiționat. Ploua atunci, când am urcat pe podiumul de premiere și ne-au înmânat medaliile olimpice. Era ploaia, care mi-a adus fericirea împlinirii. Aveam impresia că ploaia transmite bucuria mea tuturor celor care au crezut în mine și în forțele mele. M-am gândit că tata ar fi fost tare mândru de mine!”
Mihai Sandu
