Moscova80 // Nicolae URSU: „Ștafeta Torței Olimpice a fost un succes incontestabil pentru Moldova”
Nicolae Ursu, directorul Agenției Teritorial Olimpice și Sportive din Hâncești, vicedirector al Școlii sportive din Hâncești.
– Domnule Ursu, ați fost unul dintre organizatorii Ștafetei Olimpice ce a trecut în 1980 pe teritoriul Moldovei. Ce amintiri aveți în legătura cu participarea Dvs.la acest eveniment?
– Mai întâi vreau să specific că în anul 1980 eu activam în cadrul Asociației „Colhoznicul” în calitate de antrenor de atletism. Toată viața mea este dedicată sportului. În ceea ce privește ștafeta, am început să ne pregătim încă din iarnă către acest eveniment major, de o festivitate aparte. Astfel, mai întâi am întocmit niște liste cu eventuali participanți, pe baza cererii lor. În luna martie am organizat competiții raionale, de preselecție. Iar pe 7 aprilie a avut loc ultima etapă de selecție, la Chișinău.
În acea zi a nins. „Ursu, aleargă frumos, cu coada sus”, îmi răsar în memorie aceste cuvinte pline de haz, pe care mi le-a adresat atunci Xenia Nicolaeva, fosta mea antrenoare. Ne simțeam bine, eram plini de elan sportiv ce ne copleșea ființele. Trebuia să alergi nu atât repede (un kilometru în 4 minute, în medie), cât prezentabil.
– Antrenamentele purtau un caracter organizat?
– Cantonamentele la nivel local au fost organizate în luna iunie. Grupul nostru de la Hâncești era alcătuit din 22 de persoane. Locuiam cu toții într-un hotel. Ne sculam zilnic la ora 6 dimineața și jucam fotbal, pe terenul Tehnicumului de Construcții. Apoi mergeam la stadionul din localitate. Acolo făceam repetiții cu o torță de lemn: exersam tehnica de transmitere a focului, gesturile de salut (în stânga-dreapta) – existau instrucțiuni precise în acest sens. Apoi simulam mișcarea pe traseul de la Hâncești. La sfârșitul lunii a fost organizat și un cantonament republican, fiind făcută și o repetiție generală, cu participarea oaspeților din acele localități ale Moldovei (Cahul, Leova ș.a.m.d.) pe teritoritoriul cărora nu trecea traseul olimpic, dar și din diferite republici ale URSS (Georgia, Azerbaidjan, republicile baltice, Uzbekistan ș.a). De remarcat că din Kazahstan a venit Gusman Kosanov, medaliat cu argint la Jocurile Olimpice de la Roma 1960 (4×100 m, iarăși ștafeta!) – în anii 50-60 el locuia (era student) și se antrena în Moldova, fiind multiplu campion al RSSM.
Timpul de alergare pe traseu era calculat cu strictețe, secundă cu secundă. La repetiția generală mi s-a întâmplat un caz curios. Piotr Bolotnikov, care trebuia să preia primul ștafeta sosită din România, era de negăsit – mai târziu s-a constatat că în acel moment se întreținea la un pahat de vin bun cu gazdele primitoare. Așa că am fost întrebat: Ești membru de partid? A sunat cam sinistru această întrebare, nu știai la ce să te aștepți. La răspunsul meu afirmativ, hotărârea fusese luată pe dată: „Îl vei înlocui le Bolotnikov, doar la repetiție”, mi s-a specificat cu zâmbet. Deci am alergat în locul premiantului olimpic; am parcurs traseul de la pod până la vamă (așa-numită etapa „zero”, tot de 1 km, ca și celelalte), unde am transmis-o lui Mihai Buiuc (etapa I).
La Ștafeta Olimpică propriu-zisă, desfășurată pe 5 iulie 1980, când torța a trecut hotarul, pe la ora 11, de pe partea românească s-au ridicat cinci baloane imense, cromate în cele cinci culori olimpice. A fost un moment de neuitat, care și acum îmi dăinuie în fața ochilor când depăn în amintire acele evenimente.
– Cum a decurs Ștafeta Olimpică propriu-zisă?
– Când a pornit ștafeta de la vama noastră, eu deja eram pe post (alergam la etapa a XIII-a, ce trecea pe lângă satul Onești, raionul Hâncești). Deși afară nu era prea cald, transpiram abundent, din cauza emoțiilor ce mă copleșeau. Mi-am dat jos combinezonul sportiv și geanta marca Mizuno, companie japoneză de echipamente și îmbrăcăminte sport ce a sponsorizat acele Jocuri Olimpice. Litera „M” putea fi interpretată în mod diferit: Mizuno, dar și Moscova, iar noi ziceam în glumă că e Moldova (zâmbește). Eram echipați cu tricou, șorți, încălțăminte, ciorapi golf, ghetre, pe cap aveam o panglică de elastic îmbrăcată în stofă, pe antebraț purtam o bendiță, fiecare având și o torță proprie în mână. Ulterior toate acestea au fost puse într-o pungă specială cu însemne olimpice, fiind lăsate fiecăruia drept amintire, împreună cu o diplomă nominală de participare…
Pe scurt, așa am așteptat aproape o oră. Când se apropia torța olimpică, am fost prevenit prin megafon să fiu pregătit. Am preluat ștafeta de la Casian Inculeț, campionul Moldovei la atletism, am parcurs practic Oneștiul până la capăt, iar la Cantemir am transmis-o Olgăi Voroneț, elevă în clasa a IX-a. Am trecut la marginea drumului, am salutat ceremonios coloana ștafetei olimpice, așa cum era prevăzut și în instrucțiune, după care am urcat în spatele autocarului ce parcurgea traseul, „culegându-i” pe toți purtătorii torței. Fiind în autobuz, am auzit un pocnet puternic. Uite atunci arbitrilor le-a părut că focul s-a stins. Imediat s-au apropiat de elevă și din mers i-au schimbat torța cu una de rezervă, cu focul arzând. Țin minte că înaintea alergătorului mergea un autocar, cu persoane care monitorizau tot ce ținea de ștafetă. Iar la fiecare post, acestea fiind situate la distanța de 1 km unul de altul, se afla un milițian și un supraveghetor. Focul a ajuns la Hâncești pe la vreo 14, iar la Chișinău a sosit la ora 16. Am reușit peste tot la timp. Am reușit chiar să ajung și la Ceremonia de aprindere a focului olimpic pe Arena Lujniki de la Moscova, în data de 19 iulie (zâmbește larg și binevoitor). Acest evenimentul a fost pentru Moldova un succes incontestabil, lăsând în rândurile populației niște amintiri străbătute de bunătate și căldură sufletească.
A intervievat Iulian BOGATU
