Moscova80 // Anatolie POPUŞOI: „Întreaga republică era scăldată de curenții revigoranți ai Mișcării Olimpice”

Directorul Academiei Olimpice din R. Moldova, dr. Anatolie Popuşoi, conf. univ., antrenor emerit, a fost una dintre acele acele persoane care s-a învrednicit să poarte Torța Olimpică pe o porțiune a traseului care a trecut în anul 1980 prin republica noastră.

– Domnule Popușoi, ce trăiri ați avut în legătură cu acest unic eveniment desfășurat pe teritoriul Moldovei?    

– Pe atunci eram antrenor de atletism la Școala nr.14 din Chișinău. Oricine avea dreptul să se înscrie la etapele de preselecție, organizate de secția de atletism din cadrul Comitetului Sportiv al republicii, doar că trebuia să ai o recomandare. Prima etapă de selectare a viitorilor purtători de Torță Olimpică s-a desfășurat în luna aprilie 1980 la Stadionul Republican din Chișinău. Tribunele erau pline, ca la un meci mult așteptat de fotbal. Pentru a-i alege pe cei mai buni, aveau loc aproximativ câte 30 de curse (a câte 100 m) pe zi, de dimineață până seara. Lumea venea să participe la alergări fie pe cont propriu, fie în mod organizat, din partea diferitelor structuri obștești sau de stat. La 368 de locuri pretindeau zeci de mii de doritori de a se împărtăși în mod direct din spiritul olimpismului. Toți ardeau de dorința de a purta flacăra ce venea din îndepărtata Grecie pe brațele acelor norocoși ce s-au învrednicit de onoarea de a fi părtași la acest eveniment însuflețitor, extrem de entuziasmant. Atmosfera de sărbătoare se simțea peste tot și te copleșea prin farmecul său.

– Care erau criteriile de preselecție?

– În afară de rezultatul arătat (distanța de 1 km să o poți parcurge în 4 minute), trebuia să corespunzi și unor anumite criterii de ordin estetic, să ai o anumită ținută de alergare. În plus, se cerea ca purtătorii torței să reprezinte diferite pături sociale și domenii de activitate, cum ar fi artele (muzica, dansurile etc.), sectoarele agrar și industrial, reprezentanți ai școlilor sportive (antrenori, profesori, atleți) ș.a.

De asemenea, era necesar să existe mai mulți sportivi în stare să alerge acea distanță de un kilometru mult mai repede decât acele patru minute calculate ca cifră medie, pentru a compensa parcursul mai lent din perimetrul orașelor; traseul ce trecea prin marile localități avea o nuanță pronunțat festivă, iar alergătorii scădeau vădit din viteză. La probe eu și încă un grup de colegi de-ai mei, printre care și Alexandr Gancenco, maestru al sportului la atletism (distanța de 100 m), am alergat 1 km în 2 minute și 50 de secunde. Pentru mine era un rezultat foarte bun, având în vedere că eram alergător de sprint (distanțe scurte). Eram sigur că am trecut selecția cu succes. Mare mi-a fost mirarea când am aflat că nimeni din grupul nostru nu a nimerit în lista celor „aleși”.

– Ați fost dezamăgit?

– Eram de-a dreptul dezolat. Însă norocul a fost de partea celor drepți… Pe atunci în Moldova activa jurnalistul Serghei Crasotchin, corespondent al ziarului unional „Sovietski Sport”. Soția lui era profesoară la Facultatea de Educație Fizică a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău.  Din pură întâmplare ea s-a întâlnit cu Alexandr Gancenco și din discuție a aflat că noi, sportivi de performanță și antrenori cu rezultate de excepție, nu am fost selectași la acest eveniment unic numit Ștafeta Torței Olimpice. Spre cinstea lui S. Crasotchin, el imediat a bătut alarma, amenințând cu dezvăluiri instanțele „abilitate”, dezvăluiri ce vor fi publicate în ziarul cu un tiraj record în URSS. Vreau să evidențiez faptul că unul din argumentele acestui mare jurnalist a fost acela că în Moldova există specialiști și sportivi autohtoni de mare clasă, care trebuie să reprezinte neapărat republica la acest eveniment festiv de răsunet. Și intervenția lui a avut efectul scontat – tot grupul nostru a fost admis, pe merit, să participe la Ștafeta Olimpică.

– Pe care porțiune de drum ați purtat torța olimpică? 

– Eu am avut satisfacția să fac parte din grupul celor vreo 30 de alergători care au parcurs traseul Sângerei – Bălți. Cu trei zile înainte de ștafetă am fost cazați într-un hotel din Sângerei. Eram izolați de restul lumii și bine păziți (zâmbește). În fiecare zi plecam de acolo cu autocarul, asistați de forțele de ordine, la stadionul din localitate pentru antrenamente și instrucțiuni în ceea ce privește purtarea și transmiterea torței; exersam gesturile de salut și mișcările în caz de ploaie sau vânt puternic. Înainte de aceste trei zile, ne-am antrenat intens timp de o lună.

Și iată veni clipa multașteptată. Eu am trecut cu torța pe lângă localitatea Bilicenii Noi, Sângerei, și a trebuit să parcurg o pantă destul de abruptă, fapt ce mi-a reclamat un efort substanțial. Pe traseu eram monitorizați în permanență. Ne asista un microbus în care era flacăra de rezervă, aprinsă tot la Olympia (Grecia). De asemenea, se ducea o evidență strictă a timpului de alergare. Să știți că nu era chiar atât de simplu timp de mai multe minute să stai cu mâna încordată de greutatea torței (cântărea circa 600 de grame, având o lungime de 55 de centimetri).

– Vă dirija cineva tempoul de alergare?

– În cazul meu, nu a fost nevoie de așa ceva, căci eram bine antrenat în acest sens și mențineam o viteză de mișcare uniformă – porțiunea de 1 km am parcurs-o undeva în 3 minute și 10 secunde, un tempou destul de lejer pentru mine.

Noi, alergătorii, care deja am străbătut porțiunea noastră pe traseul olimpic și acum veneam la partea festivă, cu greu ne făceam drum prin mulțime – persoanele din preajmă ne înghesuiau întruna, voiau măcar să ne atingă în treacăt tricourile –, ne simțeam ca niște vedete gen Iuri Gagarin (râde). Până la urmă, milițienii au organizat un așa-zis „cordon viu”, protejând trecerea noastră, de o parte și de alta.

Când am ajuns la Bălți, am rămas profund impresionat de numărul extraordinar de mare de oameni veniți să asiste la sosirea torței olimpice. Cred că nici la Chișinău nu se adunase atâta lume. Să știți că populația nu ieșea „sub bici”, interesul pentru acest eveniment fiind unul sincer și nemijocit. Erau mulți copii, doamnele și domnițele se îmbrăcau în rochii de gală sau aveau elegante porturi naționale – pe tot traseul al ștafetei dăinuia o atmosferă de sărbătoare veritabilă, întreaga republică fiind scăldată de curenții revigoranți ai mișcării olimpice.

Iulian BOGATU