Noutăți

Moscova80 // Alexandr GANCENCO: „Ștafeta Torței Olimpice s-a constituit într-un eveniment memorabil pentru întreaga republică”

Alexandr Gancenco, maestru al sportului la atletism, recordman al Moldovei în ștafeta 4×100 m (1979), antrenor emerit, selecționerul echipei naționale de atletism.

– Domnule Gancenco, de ce v-ați propus să participați la Ștafeta Torței Olimpice?

– Am hotărât să intru în istorie, ceea ce până la urmă mi-a reușit, deși nu a fost ușor (zâmbește). În 1979 aveam 25 de ani și mă aflam în vârful carierei sportive. În paralel făceam muncă de antrenorat la Clubul „Locomotiv”. Eram student la Facultaea de Educație Fizică a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău. Când s-a anunțat că Ștafeta Olimpică va trece pe teritoriul Moldovei, imediat mi-a încolțit ideea să-mi „înscriu” numele în istoria și analele mișcării olimpice prin participarea la acest eveniment. Gândeam global de tânăr (râde).

– Care a fost procedura de „admitere”?

– Existau vreo trei etape de preselecție: de nivel raional, orășenesc și republican. Norma de alergare era de 5 minute pentru un kilometru. Eu am parcurs această distanță în 2,45 min. Lejer, fără niciun efort, cu zâmbet pe buze și elegant. Și… nu am fost selectat. Toți își doreau să participe, interesul era mare, așa că se întâmpla ca performerii pur și simplu să fie dați la o parte pentru a face locul unor persoane departe de sport și mișcarea olimpică, însă care aveau o anumită influență, de ordin administrativ sau la nivel de cumetri. Vedeți că nu doar acum așa stau lucrurile. Sistemul colhoznic în anii 70-80 era deja adânc înrădăcinat, consecințele acestuia, chiar și la nivel guvernamental, le resimțim până în prezent.

În fine, am primit acest refuz cu un simț amar, însă m-am resemnat. Când am ieșit de la Stadionul republican și mergeam așa, la voia întâmplării sau a sorții, nu știu, providența mi-a scos-o în cale pe Galina Crasotchina, profesoara mea de la Institut. Am discutat despre una, despre alta, i-am povestit și despre faptul că n-am fost selectat, am glumit și ne-am despărțit. În scurt timp am și uitat despre acea discuție. Însă cunoscându-i caracterul bătăios, trebuia să presupun că lucrurile n-au să se oprească aici. Mai ales că avea și un soț, ziaristul Serghei Crasotchin, care poseda un caracter și mai combativ, o persoană cu nume în URSS. El pleda pentru echitate și nu știa de frică. Ținea foarte mult la sportivii localnici. Așa că grație eforturilor lui „justiția” a triumfat, iar eu și încă câțiva performeri am obținut dreptul de a contribui la propagarea valorilor olimpismului, fiind acceptați să purtăm torța olimpică.

– Pe care porțiune a traseului ați alergat?

– Grupul nostru își avea sediul la Briceni. Timp de trei zile am stat la un hotel din localitate; ne antrenam intens. Unul dintre colegii mei a fost Petru Caduc, celebrul nostru tehnician de box. Eu în calitate de antrenor de atletism eram atent ca ceilalți membri ai grupului, care nu aveau legătură directă cu performanța sportivă – învățători, lucrători administrativi (inclusiv din Cometetul republican de cultură fizică și sport) sau din domeniul agrar – să aibă o anumită tehnică de alergare, vioaie și agreabilă.

Am alergat pe traseu în a III-a zi a parcursului Ștafetei Olimpice prin Moldova, pe 7 iulie 1980. Când am preluat focul, fostul meu profesor Nicolai Cașeli, șeful Catedrei de atletism, responsabil de organizarea acestui eveniment pe teritoriul republicii, mi-a strigat: „Sașa, întârziem! Aleargă cât de repede poți, cu viteza ta de recordman!” În plus, porțiunea mea de traseu trecea peste un deal destul de abrupt, cu puțini spectatori, căci localități prin apropiere nu prea erau. Am alergat în forță, într-un tempou extrem de rapid. Eram penultimul pe traseul ce străbătea Moldova, așa că autocarul televiziunii și reporterii s-au deplasat cu un kilometru mai încolo, spre hotarul cu Ucraina, la Criva, așteptând sosirea flacărei olimpice pentru a consemna acordul final al evenimentului desfășurat pe teritoriul Moldovei. Lângă o stație de autobuz frumos amenajată i-am transmis focul olimpic brigadierului Nicolae Pisari, deținător al titlului de „Erou al muncii socialiste”. Era spre seară, pe la ora 17. El a alergat în voie distanța sa de un kilometru, la rândul lui a înmânat flacăra mai departe părții ucrainene, într-o atmosferă festivă, de mare sărbătoare. Noaptea ștafeta se oprea, pentru a-și relua traseul dimineața, așa cum odată cu răsăritul zorilor își reia omul activitatea în speranța unei zile aducătoare de bucurii și noi realizări. Țin să subliniez în mod deosebit, și nu exagerez deloc, că Ștafeta Torței Olimpice s-a constituit într-un eveniment cu adevărat memorabil și aducător de progres pentru întreaga republică, atât în plan cultural, cât și în cel economic.

Iulian BOGATU

Back to top button