Moscova80Noutăți

LARISA POPOVA – „SĂGEATA DIN TIRASPOL”

Larisa Alexandrova s-a născut într-o familie în care sportul ocupa un loc de cinste, deşi nimeni din rude nu apracticat sportul de performanţă. Tatăl ei iubea enorm competiţiile sportive. Anume el i-a pus numele în cinstea multiplei campioane olimpice, gimnastei Larisa Latînina, lucru ştiut de puţină lume.  „Despre aceasta am aflat abia când am început să practic sportul. Când participam la competiţii, tata îmi ţinea pumnii, avea emoţii foarte mari. Când câştigam, plângea în faţa televizorului. Îmi pare foarte rău că nu a ajuns să-şi vadă fiica campioană olimpică”, s-a destăinuit mai târziu performera.

Încă din clasele primare Larisa a făcut baschet, după care vreo doi ani a practicat atletismul. Pe când avea 13 ani şi-a oprit atenţia asupra canotajului. „Nu pot spune de ce am ales acest gen de sport, zice Larisa Alexandrova-Popova. Ştiu doar că atunci mi-a plăcut foarte mult. Prima dată, la antrenament m-a adus o prietenă, era primăvară, timp frumos – poate factorul romantic şi-a spus cuvântul?!”.

Când Larisa a început să practice canotajul, la Tiraspol, unde existau condiţii excelente de pregătire, se aflau în cantonamentele de vară şi toamnă selecţionatele masculină şi feminină de canotaj ale URSS. După ce a făcut cunoştinţă cu mulţi sportivi-canotori, treptat i-a apărut un vis de a deveni campioană olimpică, care a cuprins-o şi mai tare după ce a citit broşura din seria „Vedetele sportului mondial”, dedicată triplului campion olimpic la canotaj, Veaceslav Ivanov. Dacă scopul este bine determinat, rămâne doar să-l realizezi!

Larisa Alexandrova a avut nevoie de doar trei ani pentru a deveni Maestru al sportului din URSS. Legitimaţia şi insigna tinerei în vârstă de doar 16 ani, care pe atunci învăţa în clasa a X a Şcolii №3 din Tiraspol, i-au fost înmânate la Revelion de antrenorul ei, Iuri Vilkov.

Anul 1974 i-a adus Larisei noi performanţe. La competiţia din Szczecin (Polonia) evoluând la simplu ea a ocupat locul trei, iar la dublu, împreună cu Galina Vasilieva, s-a clasat pe locul întâi.

Performanțele sportivei au determinat ziariștii ingenioși să supranumească tînăra canotoare „Săgeata din Tiraspol”. Aceste rezultate pregăteau calea ei spre Jocurile Olimpice din Montreal 1976. În ajunul Jocurilor, în selecţionata URSS erau 3 echipaje de „patru” care se pregăteau de competiţie, deşi nu se ştia cine va concura. Când a venit timpul să se decidă care echipaje vor participa la Olimpiadă pentru a obţine un număr optimal de medalii, s-a hotărât constituirea unui al patrulea, compus din fetele care se pregăteau la simplu sau la dublu, care o includea şi pe Larisa Alexandrova. Din echipajul nou creat mai făceau parte dubla campioană mondială, Maestru emerit al sportului din URSS, Galina Ermolaeva din Leningrad (în prezent, Sankt-Petersburg), Mira Briunina din Moscova, sportivă cu experienţă, dar fără mari performanţe, precum şi o altă reprezentantă a oraşului Leningrad, Anna Kondraşina, o tânără de 19 ani, fără palmares, la fel ca şi moldoveanca. Cârmaci era moscovita Nadejda Cernîşova.

Colectivul nou format a început să câştige totul, cu excepţia Regatei de la Moscova, unde a pierdut nemţoaicelor tocmai 11 secunde – un handicap enorm în canotaj.

 „La Montreal am câştigat doar ‹‹argintul››, pentru că într-o lună şi jumătate nu poţi răsturna handicapul de 11 secunde, îşi aminteşte astăzi Larisa Popova. Atunci am pierdut doar la două secunde diferenţă: într-o perioadă atât de scurtă să reduci 9 secunde a fost un lucru deosebit. În acel moment am simţit o senzaţie dublă. Să spun că mai erau rezerve pentru titlul olimpic, n-aş putea. Bineînţeles, locul doi la Olimpiadă, obţinut de un echipaj constituit de la zero, a fost un rezultat excelent. Totuşi, firea mea maximalistă nu-mi dădea pace, pentru că locul doi nu e primul!”.

În curând în viaţa Larisei au intervenit schimbări majore. Ea s-a căsătorit cu Anatoli Popov, maestru al sportului din URSS şi antrenor la canotaj. A născut o fiică – Elena. Astfel că în decurs de un an şi jumătate nu s-a mai antrenat.

Reveneam foarte greu la capacităţile mele anterioare, se destăinuie Larisa Popova. Astfel, am început să-mi revin la numai un an până la Olimpiada de la Moscova, pregătindu-mă individual. Dar depăşirea greutăţilor mi-a dat un imbold suplimentar. Plus că am obţinut o mai mare experienţă de viaţă, fapt ce m-a ajutat ulterior”.

Deja la începutul lunii mai 1978 în tandem cu Anna Kondraşina Larisa Popova a câştigat medalia de aur la Regata unională de la canalul Krîlatskoe din Moscova. În iulie, acelaşi echipaj a ocupat locul doi la campionatul URSS, care a fost de fapt o etapă preliminară către Campionatul Mondial din Noua Zelandă.

Anul olimpic a început pentru Larisa Popova cât se poate de bine. Ea a câştigat medalia de aur la Regata internaţională din RF Germania, Marea regată internaţională de la Moscova şi două medalii de aur în cadrul Campionatului Uniunii Sovietice, la simplu vâsle şi la dublu vâsle, alături de Elena Hlopţeva din Minsk. Aceste succese i-au permis să fie inclusă pe lista participanţilor la cea de-a XXII ediţie a Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova (URSS).

Faptul că la Olimpiada de la Moscova au lipsit sportivii din majoritatea ţărilor Occidentale nu a diminuat concurenţa în probele de canotaj, deoarece atunci principalii favoriţi proveneau din lagărul socialist (RDG, URSS, România, Bulgaria). Americanii apăreau rar cu vreo echipă bună.

Evident că la startul întrecerii echipajul sovietic nu era cotat cu cele mai mari şanse la medalia de aur, deoarece a fost creat abia cu câteva luni în urmă. Printre favorite figurau sportivele din RDG, campioane mondiale în 1979, Bulgaria, campioane olimpice în 1976, România, medaliate la CM-1979 şi câştigătoarele Spartachiadei open a popoarelor URSS din 1979, care a avut loc la canalul Krîlatskoe, unde urmau să se dispute şi întrecerile olimpice.

Ziua de 26 iulie 1980 va intra pentru totdeauna în istoria sportului moldovenesc.

Surprinzător, la Moscova ploua torenţial. La startul întrecerii de canotaj două vâsle s-au aliniat 6 echipaje. Echipa URSS evolua pe cel mai comod culoar, al cincilea, de unde poţi cel mai bine să urmăreşi evoluţia adversarelor, sportivelor din RDG, România şi Bulgaria. Tactica a fost identică cu cea din cursa preliminară. Un start fulminat şi menţinerea tempoului la cel mai înalt nivel. După primele 250 m echipajul sovietic era lider cu rezultatul 45,99 sec., fiind urmat la mică diferenţă de bulgăroaice.

Apogeul a fost atins pe ultima sută de metri când echipajul din RDG, cunoscut printr-un finiş excelent, a mărit simţitor viteza. Cu toate acestea fetele noastre nu s-au dat bătute şi au încheiat cursa pe locul întâi, stabilind şi un nou record al canalului Krîlatskoe (3:16.27). Pe locul secund s-au clasat Cornelia Linse şi Heidi Westphal din Germania de Est (3:17.63), iar bronzul le-a revenit româncelor Olga Homeghi şi Valeria Roşca-Răcilă (3:18.91). Campioanele ediţiei olimpice precedente, Svetla Oţetova şi Zdravka Iordanova din Bulgaria, s-au clasat doar pe locul patru cu rezultatul 3:23.14.

Astfel, Larisa Popova a devenit prima reprezentantă a sportului moldovenesc care a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de premiere a Jocurilor Olimpice.

Mai mult, medalia de aur obţinută de Popova şi Hlopţeva a fost singura cucerită de canotorii sovietici la Olimpiada de la Moscova. Pentru această performanţă sportivele s-au învrednicit de titlul Maestru emerit al sportului din URSS, iar Iuri Vilkov a devenit Antrenor emerit al URSS.

Mult mai târziu, răspunzând la întrebarea „Ce aţi simţit după ce aţi cucerit primul „aur” olimpic pentru Moldova?”, Larisa Popova a spus: „Nu prea m-am gândit pe atunci că sunt prima campioană olimpică din Moldova. Nici nu ştiam despre aceasta. Am fost informată mai apoi, pe la adunări festive. În mod normal, eram mândră de performanţa obţinută, am dorit asta foarte mult şi am mers spre această medalie. Ce înseamnă pentru un om să devină campion olimpic? E destul de dificil de redat. Am trăit senzaţii controversate. În primele zile simţeam o oboseală enormă şi doream să mă relaxez. Pe parcursul a două săptămâni după cucerirea ‹‹aurului›› olimpic, am dormit, practic, non-stop. Am deconectat telefonul şi mă trezeam doar pentru a duce fata la grădiniţă şi a o aduce acasă. Apoi au urmat ‹‹atenţiile›› din partea autorităţilor, lucruri care m-au făcut să conştientizez importanţa performanţei, valoarea acelei medalii. Totuşi, n-aş putea spune că m-am simţit eroină, că am făcut ceva extraordinar. Nici nu cred că era cazul să fi trăit senzaţii extraordinare. Am muncit mult pentru acel titlu, l-am meritat. Atât”.

Andrei PRODAN,   Jurnalist, istoric

Related Articles

Close

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker